Drumul spre Los Angeles, de John Fante

Sunt genul de cititor care ține cont de copertă, pentru că obișnuiesc să aleg cărțile așa, după ochi frumoși, iar cea care îmi face cu ochiul va fi adăugată în coșul de cumpărături. Bineînțeles că țin cont și de recomandări, citesc bloguri despre cărți și văd ce le mai place colegilor de breaslă, doar că uneori aleg cărțile la întâmplare, după copertă, încurajat fiind de citatul următor:

Dacă citești doar cărți pe care le citesc ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți. – Haruki Murakami

Drumul spre Los Angeles, de John Fante – recenzie

Așa am ales și cartea „Drumul spre Los Angeles” de John Fante, carte care m-a făcut să văd cât de interesante par . Chiar dacă poate că nu sunt la fel de cunoscute precum alte titluri, această colecție dispune de ceva special care a ajuns direct la sufletul meu de cititor: coperțile foarte plăcute și atrăgătoare.

Și totuși, pe cât de faină mi s-a părut coperta cărții, pe atât de mult m-a dezamăgit conținutul romanului „Drumul spre Los Angeles”. Și totuși, poate că e genul de carte cu care nu mă înțeleg eu, deoarece am văzut că alți autori au apreciat opera de debut a lui John Fante, precum și mulți alți cititori.

„Drumul spre Los Angeles” îl are în centru pe Arturo Bandini, un tânăr care, deși are o vârstă destul de fragedă, își întreține familia (pe mama sa și sora sa Mona) cu banii făcuți la joburile de unde însă demisionează mereu după scurt timp, de fiecare dată susținând că el merită ceva mai bun. Probabil că acesta este și singurul lucru pe care l-am apreciat la acest personaj.

Arturo Bandini este desigur un tânăr nu prea reușit și care nu iese cu nimic bun în evidență, chiar dacă deseori încearcă să-și găsească înclinațiile către artă, rezultatul fiind mereu marcat de eșec. Unul din aspectele care îl caracterizează cel mai bine este probabil faptul că prezintă de multe ori o mentalitate demnă de criminal în serie, având scăpări pe care le observăm doar la personajele cu probleme psihice grave. Iar un bun exemplu în acest sens este scena când acesta ucide mai mulți crabi doar pentru propria satisfacție:

Cei mici nu-mi trezeau interesul. Pe cei mari voiam să-i măcelăresc – pe cei puternici și feroce, cu clești vânjoși. Doar ei erau inamici demni de marele Bandini, de Arturo Cuceritorul. M-am uitat în jur, dar n-am putut găsi vreo nuia sau vreun băț. La mal, sub piciorul podului, era o grămadă de pietre. Mi-am suflecat mânecile și am început să arunc cu pietrele-astea în cel mai mare crab pe care îl văzusem, care dormea pe un pietroi la vreo șase metri depărtare.

De asemenea plăcerea sa de a ucide apare deseori pe parcursul cărții care nu are mai mult de 220 de pagini, motiv pentru care îmi permit să îl cataloghez drept un personaj cu probleme. Mai mult decât atât, nu mare mi-a fost mirarea să văd că singur se compara cu Fuhrerul Hitler.

Chiar dacă încearcă să aibă înclinații către scris și citit, sunt multe momente când citește doar pentru simplul fapt că astfel pare diferit de restul lumii, în ciuda faptului că nu înțelege nimic din ceea citește, și chiar mai mult decât atât, nu reușește nici măcar să țină minte mai mult de câteva fraze. Și totuși, această latură a personajului m-a bucurat deoarece am găsit câteva paragrafe drăguțe pentru un cititor:

Ia-o într-acolo, Arturo. Citește-l pe Nietzsche. Citește-l pe Schopenhauer. Alătură-te celor puternici. O slujbă? Ptiu ! Du-te și așază-te sub un arbore de eucalipt și citește o carte, cât îți cauți de lucru!

Obsesiile personajului Arturo mi-a amintit de , unde personajul principal era la rândul său obsedat de obținerea unor parfumuri neîntâlnite, însă dacă în cazul cărții lui Patrick Suskind vorbim despre un personaj care prezintă laturi precum monstruozitatea și latura de geniu, în cazul lui Arturo calitatea de geniu lipsește cu desăvârșire, recunoscând deseori că nu este decât un tânăr obsedat de femeile din diferite reviste și, în unele cazuri, disprețuindu-se atât pe sine cât și propria creație.

Pe scurt, vorbim despre o carte în care ni se prezintă viața unui personaj cu probleme (pentru că eu așa îl consider) care se revoltă deseori pe cei din jur, fiind luat în râs de multe ori de cei de la locul de muncă prost plătit, dar și care are uneori o stimă față de sine de necrezut. Și totuși, cred că dacă ar fi avut mai mult de 200 de pagini, ar fi fost probabil una din cărțile abandonate rapid de către mine, însă am continuat să o citesc cu speranța că voi găsi „acel ceva” despre care vorbeau cei care au citit cartea și le-a plăcut.