Chiar am subliniat câteva citate interesante în cartea asta. Mi s-a părut foarte scurtă și la început mă plictisea pentru că nu îi înțelegeam scopul, dar m-am prins destul de repede și mi-a plăcut cu adevărat.
Cartea conține 15 confesiuni ale martorilor unui eveniment tragic din Egipt și anume moartea lui Akhenaton, cât și detalii despre domnia sa cel puțin stranie.
Am citit mai întâi primul volum al trilogiei Furtuni pe Nil, așa că nicio informație nu a fost chiar nouă pentru mine dar recunosc că mă fascinează la maxim viața acestor oameni.
Cel ce pleacă în „colectarea” mărturiilor este un tânăr care consideră că adevărul nu poate fi aflat decât întrebând mai mulți oameni, iar el este însetat de adevăr și de cunoaștere. Tatăl său îl ajută să comunice cu apropiații răposatului faraon, zis Ereticul.
Am zis că domnia sa este cel puțin ciudată deoarece Akhenaton a dorit eradicarea tuturor zeităților și dominarea poporului prin iubire și credința într-un Zeu Unic; faraonul avea o figură androgină și era criticat aspru pentru asta însă reușea cu ușurință să cucerească inimile oamenilor prin bunătatea sa și să îi facă să renunțe la propriile credințe pentru a i se alătura. El descoperă Zeul Unic într-o seară, după moartea fratelui său mai mare. Ajunge de tânăr la tron și se căsătorește cu Nefertiti, care îi împărăteșește credința. Ultima confesiune și cea mai lungă este a ei, fiind singura locuitoare (și de asemenea exilată) a Orașului Luminii, zis și Akhetaten. Tânărul protagonist nu ne oferă concluzii personale după poveștile auzite – care de asemenea au fost destul de diferite între ele, ținând cont de părerile oamenilor despre faraon. La finalul cărții, el este doar bucuros că a aflat adevărul.
Mi s-a părut foarte fascinant acest lucru, faptul că noi putem să decidem ce și pe cine să credem. Sunt absolut convinsă că adevărul este undeva la mijloc și că fiecare personaj este sincer în felul său.
Mi-a rămas în minte confesiunea prințesei din haremul faraonului, de care acesta nu a vrut să se atingă. De asemenea, este interesantă opoziția dintre Nefertiti și sora sa – cea din urmă fiind în continuare foarte geloasă pe prima și considerând că și-a meritat soarta fiindcă era o prefăcută. Mai regăsim de asemenea și confesiunile Învățătorului Ay, ale doctorului Bento, al lui Haremhab – majoritatea personajelor apar, după cum am spus, în volumul scris de Gerald Messadié. Abia aștept să citesc continuarea acelei trilogii și cât mai multe cărți despre această familie controversată și oamenii care au avut un rol în poveste.
Mă bucur că am citit această carte și o recomand celor pasionați de istorie, de Egipt mai ales, și celor care le face plăcere să vadă diferențele dintre perspectivele altor oameni și să le compare între ele.
Dacă ar fi să o luăm așa, următoarea este viziunea mea personală asupra faraonului, bazat pe cele citite în acest volum:
Eu cred că el a fost într-adevăr un geniu ce a fost chemat de un Zeu. Nu cunosc o altă religie decât cea monoteistă, așa că îmi e cel mai comod să fiu de acord cu Akhenaton. O cred pe Nefertiti când spune că mai întâi s-a îndrăgostit de mintea faraonului și abia mai apoi de înfățișarea sa stranie și l-a putut iubi pe deplin. Îi cred pe toți apropiații săi care spun că le-a părut rău că l-au părăsit și l-au lăsat să moară. Cred și știu că preoții l-au omorât. Cred și știu că viziunea sa asupra lumii nu ar fi putut dura în realitate prea mult, era doar o utopie de scurtă durată. Nu cred în bârfele urâte despre el, nu cred că era nebun. Dar ce cred eu spune mult mai multe despre mine decât despre el.
Se poate spune că este aceeași poveste reluată în fiecare capitol și repovestită prin ochii altui personaj. Eu am adorat asta dar altcuiva poate nu îi surâde ideea. De aceea, nu mă tem că v-am oferit spoilere. Vă invit pe voi să o citiți și să îmi spuneți opinia voastră legat de CINE A FOST CU ADEVĂRAT AKHENATON. Cred că dacă aș mai auzi povestea de o mie de ori, nu numai că nu m-aș plictisi dar cred că aș mai descoperi tot atât de multe noi variante de a o spune.
Leave a Reply