Recenzie Alegerea Sofiei de W.Styron

Tema Holocaustului a fost abordată în nenumărate rânduri de scriitori de pretutindeni, dar puțini dintre ei au reușit să o redea cu precizie, iar și mai puțini au avut talentul de a transpune cititorul în universul dramatic al acelor vremuri. William Styron, însă, a dovedit pe deplin această capacitate în romanul „Alegerea Sofiei” (1979): povestea tulburătoare a unei femei puse în fața unei alegeri, pentru mulți dintre noi, imposibile.

Cu toate că s-a bucurat de un real succes, îndeosebi datorită ecranizării (pe care nu am avut curajul, încă, să o vad), nu am auzit de această carte pana acum ceva vreme, când a fost propusă la Cercul de Lectura al clasei(inițiativă a editurii Art). Fără vreo recomandare specială sau vreo recenzie citită, am hotărât să cumpăr cartea, care s-a dovedit a aborda o temă total opusa față de cea la care ma așteptam (poate și pentru că „Sofia” ma ducea cu gândul la romanul filosofic al lui Gaarder: „Lumea Sofiei”).

Cartea este povestită de Stingo, un tânăr angajat al unei edituri, care își dorește să devină un scriitor cunoscut. După ce este concediat, Stingo se refugiază in Brooklyn, stând cu chirie într-una dintre camerele casei unei bătrâne. Printre alții, vecini îi sunt Sofia (o poloneză supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz) și Nathan (un evreu intelectual pasionat de știință), doi îndrăgostiți care îi tulbură, prin pasiunea lor, liniștea tânărului. În cele din urmă, cei trei ajung să se cunoască, devenind buni prieteni. Stingo se va transforma, în timp, în confidentul Sofiei, aflând povestea tulburătoare a femeii, presărată cu adevăruri înjositoare, cutremurătoare și, în același timp, greu de imaginat pentru un tânăr neinițiat precum el. Stingo descoperă, astfel, toate compromisurile și chinurile la care a fost supusă Sofia pentru a se salva, printre care și alegerea incredibilă pe care a fost obligată sa o facă in lagărul morții.

Despre acest roman pot fi povestite pagini întregi (mai ales ținând cont de dimensiunea lui considerabilă:725 pagini cu un scris chinuitor de înghesuit), însă cu cât știe mai puțin, cu atât cititorul va urmări cu mai mult suspans firul narațiunii, iar curiozitatea îl va determina să nu abandoneze lectura care, pe alocuri, devine greoaie, obositoare din pricina pasajelor descriptive. Este un roman tulburător și, in același timp, captivant care surprinde cititorul prin destăinuiri, întâmplări și personaje nebănuite. Introspecția, rememorarea unor episoade semnificative destinului personajelor, cât și modalitatea de construcție în detaliu a fiecărui tip uman oferă autenticitate operei lui Styron, recomandând-o drept o carte de referință, cred eu, a literaturii universale.

Tot ce respectă omul pe pământ dureaz-o clipă sau poate o zi…

După ce am parcurs câteva pagini am fost sceptică, întrucât nu părea o carte deosebită și nu indica în niciun fel tema Holocaustului. Cu fiecare filă întoarsă lectura devine tot mai profundă, complicată, personajele se dezbracă de secrete, renunță la măști, cititorul fiind uimit de ceea ce par și ceea ce sunt acestea cu adevărat. Am fost fascinată de povestea dramatică a Sofiei și am urmărit-o cu mare interes încă de la începutul confesiunilor ei în fața lui Stingo. Am fost curioasă, de asemenea, de evoluția tânărului Stingo și de perseverența sa în ceea ce privește dorința de a deveni scriitor. Alegerea pe care Sofia a fost nevoită să o facă (cheia cărții) m-a cutremurat și m-am bucurat că autorul nu a insistat mult asupra acestui pasaj, întrucât a redat perfect greutatea, durerea cu care Sofia relatează episodul, făcându-mă, parcă, să îi împărtășesc drama. Pentru mine a fost incredibilă lejeritatea cu care Styron pare a descrie lagărul și viața deținuților, de parcă ar fi fost chiar el unul dintre cei prinși în ghearele naziștilor. Cartea m-a impresionat până la lacrimi, iar finalul (total neașteptat) m-a întristat și bucurat în același timp pentru că a fost, din punctul meu de vedere, o salvare (de altfel, singura) pentru toate personajele.

-La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?
-Dar unde era omul?

In pofida numărului impresionant de pagini (care ar putea descuraja unii cititori) și a pasajelor descriptive care, uneori, plictisesc și îngreunează lectura, cartea mi se pare, asa cum a numit-o și C.Fuentes „unul dintre cele mai mari romane ale tuturor timpurilor” și, deși nu sunt o cititoare împătimită a cărților pe această temă, țin să cred că este una dintre scrierile ce reflectă cel mai aproape de adevăr drama victimelor acelor timpuri. O lectură marcantă, o carte de referință care nu trebuie să fie trecută cu vederea sau lăsată pradă scurgerii deceniilor care au trecut de la publicarea sa.