Recenzie Dewey de Vicki Myron, în colaborare cu Bret Witter

Pentru un iubitor al felinelor, o copertă cu o pisică este un aspect destul de convingător pentru a cumpăra o carte. Pentru alții, însă, un asemenea mod de prezentare poate lăsa impresia de pueril, din cauza unei oarecare doze de scepticism. Cine și-ar închipui că destinul unui motan poate fi transformat într-o carte care merită citită? Ei bine, dincolo de barierele vizuale, povestea motanului Dewey (sau, altfel spus, romanul „Dewey-Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea”) este o lecție de prietenie și loialitate, potrivită fiecăruia dintre noi (fie că iubim sau nu pisicile).

După cum am mărturisit deja, m-am împrietenit cu această carte datorită copertei sale, care m-a cucerit încă de când am zărit-o pe rafturile librăriei. Treceam printr-o perioadă grea, pentru că, asemenea lui Dewey, pisica mea era bolnavă, iar eu, asemenea stăpânei lui Dewey, sufeream îngrozitor și încercam să găsesc un remediu, o alinare. Nu îmi închipuiam cât de mare avea să fie șocul identificării: povestea lor și povestea noastră păreau identice. Parcă așa a fost să fie…să descopăr povestea lui Dewey pentru a mă pregăti pentru finalul propriei povești. De aceea, trebuie să recunosc ca îmi este destul de greu să fiu obiectivă în privința romanului, pentru că emoțiile, identificarea cu subiectul, stările pe care le-am simțit citindu-l mă fac să îl iubesc, deși nu este o capodoperă din punct de vedere literar.

Cartea prezintă destinul motanului Dewey, care, printr-o conjunctură favorabilă a sorții, ajunge în cutia de recuperare a cărților, aparținând bibliotecii din orașul Spencer, Iowa. Aici va fi găsit de Vicki, angajată a bibliotecii, naratoare și, totodată, autoare a întregii cărți. Înduioșată de dorința de supraviețuire a motanului, dar și de drăgălășenia acestuia, se decide să îl „adopte”. Astfel, noua casă a lui Dewey avea să fie, pentru tot restul vieții, Biblioteca din Spencer, unde va deveni un adevărat promotor al lecturii. În urma unui concurs, primește numele „Dewey Citeștemaimulte Cărți”, fiind implicat de către angajații bibliotecii în tot felul de activități, spre bucuria vizitatorilor. Dewey se transformă într-un psiholog care, datorită celui de-al „șaselea simț”,  știe de fiecare dată cine are nevoie de el și reușește chiar să aline rănile (emoționale) și suferințele locuitorilor din Spencer. Într-o lume încercată de criza economică, Dewey amplifică rolul bibliotecii și, implicit, al cărților în viața oamenilor, lăcașul volumelor devenind, grație lui, punct central al orașului. Interviuri, emisiuni, reportaje…Dewey este un fenomen, dar, din nefericire, un fenomen care, asemenea tuturor, îmbătrânește…

Găsește-ți locul. Fii fericit cu ceea ce ai. Tratează pe toată lumea cu respect. Trăiește o viață bună. Viața bună nu are legătura cu lucrurile materiale, ci cu iubirea. Iar iubirea nu poate fi niciodată anticipată.

Aceasta este, pe scurt, lecția pe care Dewey o transmite locuitorilor din Spencer și, mai apoi, nouă, cititorilor, care, datorită stăpânei sale, avem acces la destinul și lumea incredibilului motan. Un motan care a educat oamenii să vadă în ei înșiși frumusețea ascunsă și, mai apoi, în lume. Un motan care a simțit importanța cărților și a vrut parcă să o insufle celorlalți. Prin loialitatea, dragostea și intuiția sa, Dewey a schimbat destine: întâi pe cel al naratoarei care trăiește, prin el, o a doua existență, de această dată cu mult mai fericită; apoi, pe cea a locuitorilor din micuțul oraș, care au învățat să aprecieze și să se aprecieze și, nu în ultimul rând, pe a noastră, a cititorilor, care învățăm toate aceste lucruri de la o vietate mai înțeleaptă decât mulți dintre noi.

În ceea ce privește stilul, cartea (sau, mai bine spus, autoarea) nu excelează, în sensul în care nu găsim nicio inovație literară, nici procedee reușite, nici tehnici aparte. Este o lectură ușoară, într-un limbaj simplu, fluid. Cartea se citește rapid, deși are aproape 300 de pagini, tocmai pentru că acțiunea „curge”, parcă de la sine (acest lucru mi-a plăcut mult; suspansul, faptele neașteptate, episoadele triste, vesele, banale, neobișnuite se succed natural, ca și cum am asista la o poveste a copilăriei, rostită de bunici înainte de somn). Totuși, mi s-a părut că insistă asupra unor detalii nesemnificative și, mai ales, asupra descrierilor orașului, un oraș, de altfel, „cam” mort. De aceea, trebuie să recunosc că, pe cât de impresionată am fost de poveste, pe atât am fost de dezamăgită de felul în care este scrisă. Mi-aș fi dorit ceva mai subtil, mai profund. Dar, până la urma, autoarea nu a dorit să scrie o capodoperă, ci să păstreze vie amintirea lui Dewey și să transmită și altora lecțiile pe care el le-a lăsat în urmă.

Iubire, prietenie, loialitate și, mai ales, puterea de a transmite un mesaj. Astfel as rezuma romanul lui Vicki Miron, un omagiu adus motanului care a schimbat o mică parte de lume și care, datorită acestei cărți, va schimba din ce in ce mai multe perspective. O carte care merită citită, iar, dacă recenzia mea nu v-a convins, poate ar fi bine să știți că s-a aflat timp de 40 de săptămâni în fruntea listei de bestselleruri a ziarului `New York Times`, a fost tradusă în peste 30 de limbi și vândută în peste un milion de exemplare și se află în curs de ecranizare, cu Meryl Streep în rolul lui Vicki Myron.