Recenzie Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami

Am ales să citesc Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami deoarece trebuia să fac un drum de vreo trei ore cu trenul și voiam să citesc ceva în acest timp. Am cerut recomandări pe un grup de cititori iar printre acestea se afla și Pădurea Norvegiană. După ce am citit-o pot spune că a fost cea mai bună recomandare posibilă.

Auzisem mai multe despre această carte iar titlul său îmi suna chiar bine astfel încât chiar dacă nu primeam recomandarea respectivă, tot aș fi citit-o într-o bună zi, mai ales pentru faptul că am recomandat-o de foarte multe ori aici pe blog. Totuși să trecem peste cuvintele de început direct la recenzie.

Despre ce este Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami

Cartea începe cu personajul principal care, aflat la vârsta de treizeci și șapte de ani, se află într-un avion care aterizează în Hamburg. Aterizând, acesta își amintește de trecut și pare a fi puțin melancolic gândindu-se la vremurile deja apuse.

„M-am îndreptat în scaun și am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau asupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viață: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzații și idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.”

Astfel începe întreaga poveste a acestui roman în care Watanabe este personajul principal și totodată narator deoarece ne prezintă viața sa pe când era student.

Trebuie să recunosc faptul că acest personaj m-a fascinat de-a dreptul. Este adevărat că este un tip care, chiar dacă pentru cei din jurul său părea un ciudat, are niște principii foarte bine concepute și totodată interesante. Acesta este de fapt unul dintre motivele pentru care reușește să atragă atenția unor oameni care îi schimbă viața.

este văzută ca un roman de dragoste însă eu l-am perceput mai mult ca pe un roman în care ni se prezintă puterea destinului. Spun asta deoarece în această carte vedem foarte multe relații care eșuează, indiferent că este vorba despre o relație de amiciție sau una în care ambii se iubesc cu foc. Un aspect care face din această carte un roman de dragoste este acela că există multe pasaje erotice, unele chiar mult prea detaliate sau prea ciudate. De fapt, îmi permit să spun că acesta este un roman destul de ciudat însă aceasta nu este o bilă neagră a romanului.

Este un roman ciudat pentru că, la fel ca în Urzeala Tronurilor, apar tot felul de situații neprevăzute care reușesc să cutremure atât cititorul cât și personajul principal, Watanabe.

De admirat la Watanabe este optimismul său reușind să o aștepte pe Naoko în ciuda faptului că aceasta este o fată foarte complicată, motiv pentru care Watanabe evită mereu să vorbească despre relația sa cu fosta iubită a celui mai bun prieten chiar dacă se gândește mereu la ea.

„-Watanabe are o iubită, zise Nagasawa, dar nu vrea să ne spună nimic. Când vine vorba de ea, tace chitic și totul este învăluit în cel mai adânc mister.

-E adevărat? m-a întrebat Hatsumi.

-Da, numai că nu e vorba de nici un mister. Situația este puțin cam coomplcată și îmi este greu să vorbesc despre ea.

-Amor ilicit? Știi că mie poți să-mi spui totul!

Am luat o înghițitură de vin ca să evit răspunul.”

Nu am citit prea multe despre această carte înainte de a începe să o citesc însă nu mă așteptam să fie un roman chiar atât de trist. Practic, dacă ar mai fi să fac un top, aș include Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami în top-ul cărților cu final trist, chiar dacă el vine totuși cu o rezolvare a problemelor. Mai exact, finalul nu a fost chiar cum mi-aș fi dorit eu să fie.

Pădurea Norvegiană este o carte în care moartea și depresia au câte un cuvânt important de spus. Totodată personajele au o percepție interesantă asupra morții.

„Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.”

O idee foarte bine reprezentată de către autorul Haruki Murakami este aceea că oamenii văd cu adevărat adevărata valoare a unui om abia după ce acesta dispare din viața lui. Astfel Watanabe își dă seama că este îndrăgostit de Midori abia după ce aceasta se supără pe el și nu-i mai vorbește o perioadă de timp iar după ce moare și cel mai bun prieten al său Kizuki, își dă seama cât de singur este de fapt.

În final nu pot spune decât faptul că Pădurea Norvegiană este un roman care te pune puțin pe gânduri și chiar te obligă uneori să meditezi asupra puterii destinului. De asemenea este o carte care se citește destul de ușor iar lectura ei este foarte plăcută.