Fac parte din multe grupuri de cititori și, de când am acest blog mai ales (aproape 2 ani), am reușit să văd destul de multe impresii ale cititorilor mai mult sau mai puțin corecte despre cărțile pe care alegem să le citim.
La fel ca în cazul oamenilor, cărțile sunt la rândul lor catalogate și introduse în mai multe categorii imaginare: cărțile bune (acelea recomandate de critici, care sunt poate și mai greluțe, însă care nu oferă prea multă plăcere de lectură), cărțile comerciale sau de duzină (au fost numite așa Fluturi, De vorbă cu Emma și multe altele) și cărțile de care nu a auzit nimeni.
Opiniile sunt desigur împărțite. Sunt mulți care spun că degeaba citești o carte, dacă aceasta nu face parte din prima categorie, ceea ce (cred eu) e greșit.
Cred în primul rând că o carte bună va putea fi savurată abia atunci când un cititor are destul de multă experiență și răbdare pentru a lua contact cu un autor mai dificil. Și totuși, atâta timp cât la școală ni se impun diferite cărți care ne plac sau nu, mi se pare firesc ca după ce ieși de pe porțile școlii să alegi orice carte vrei tu să citești.
De asemenea, la fel ca în orice alt domeniu, e o chestie de gusturi, iar gusturile nu se discută, după cum bine știm.
Chiar și eu mă feresc de cărțile bune care-mi par dificile (precum cele care fac parte din literatura rusă) și prefer mai degrabă să aleg titlurile după cum îmi sună mie mai interesant, după recenziile bloggerilor sau pur și simplu, după niciun criteriu.
Cel mai important este însă faptul că alegem să citim, nu ceea ce citim. Am putea, de exemplu, să ne uităm la televizor în loc să citim acea carte de duzină, ceea ce ar fi desigur mult mai rău.
Ar fi frumos, cred eu, să nu mai judecăm cititorii după cărțile pe care le citesc, deoarece activitatea în sine este mai importantă decât titlul cărții.
Eu spun că trebuie combinate. Și greșești spunând ca romanele dificile nu oferă plăcerea lecturii. O ofera fiindcă intelectual te îmbogățesc. Eu m-am apucat de citit serios în aceeași perioada în care m-am apucat de scris. Și sunt ferm convinsa ca daca as fi continuat cu Amanda Quick și Danielle Steel, in prezent as fi scris la fel de prost. Și dacă printre romanele de consum mai încerci un clasic, din cand in cand, se poate să-ți scadă apetitul de literatura slaba. Cel puțin mie mi s-a întâmplat asta. Ma rog, acum cine hotărăște care sunt cărțile bune? Fiindca ideea ca o carte e bună doar fiindca scriitorul are un limbaj foarte bine dezvoltat, mie nu mi se pare acceptabilă.
Nu toate. Atâta timp cât te chinui să citești o pagină, și o faci de 10 ori pentru a înțelege o idee, atunci cred că nu e prea plăcut.
Nu cred că o carte bună trebuie să fie neapărat grea. Dacă, vorba ta, trebuie să citeşti aceeaşi pagină de 10 ori, nu s-ar zice că e prea grozavă. Dar fiecare om are propria lui definiţie pentru o carte bună. Când eram la şcoală, romanul meu preferat era „Ion” de Liviu Rebreanu. Am recitit-o anul trecut şi, sincer, mă mir că mi-a plăcut vreodată. Gusturile se mai schimbă.
Când comand o carte, citesc descrierea. Dacă e greoaie şi nu-mi pot face o idee clară despre conţinut, nu merită. M-am convins de asta după ce am citit „Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Cartea e chiar mai proastă decât descrierea, din punctul meu de vedere, desigur.
P.S. Nu cred că „Fluturi” e comercială sau de duzină. E o povestea reală, cu personaje reale, şi e nevoie de mult curaj să scrii aşa ceva. Eu nu cred că aş avea curaj 😀
@Alina Valentina
Esti sigura ca povestea din cartea Fluturi e reala? Pai sa recapitulam pe scurt subiectul: autoarea se lauda in cartea Fluturi (pentru ca pretinde ca este autobiografie) cat este ea de educata, manierata, culta, frumoasa de cad toti pe spate cand o vad, DAR, limbajul de mahala, comportamentul de pitipoanca needucata, lipsita de orice maniere, precum si imoralitatea (se indragosteste de toti barbatii, fie pe rand, fie cu 2-3 in acelasi timp – „poveste reala, cu personaje reale”, nu?) contrazic flagrant laudele ei proprii. Si unde mai pui ca masculii din carte sunt niste cocalari la fel de inculti si needucati, imorali. Ce curaj ii trebuie autoarei ca sa povesteasca in carte lucruri nereale pretinzand ca i s-au intamplat chiar ei? A afirmat in Fluturi ca face parte dintr-o familie aristocrata cu „loja” la Biserica Neagra. Minciuna sfruntata: mama Irinei Binder a lucrat ca bucatareasa la Plaiul Foii, tatal ei a fost un om la fel de simplu, nici vorba de aristocratie, de unde atata educatie, lectii de pian (habar n-are autoarea sa cante la vreun pian). Stii pe ce s-a bazat Irina Binder cand a scris Fluturi? Fix pe minciuni si o reclama agresiva a cartii. Mai mult decat atat, s-a bazat pe faptul ca nu toata lumea o cunoaste personal ca sa iasa la suprafata miciunile, si, mai ales s-a bazat pe faptul ca fanii ei nu se pricep la gramatica si literatura, cartea Fluturi fiind agramata. Nu vorbesc aici de gusturile fiecaruia, ci de nivelul submediocru al acestei carti.
@Adi
Cred ca exista delimitari clare intre cartile bune si cartile proaste. O carte plina de greseli de exprimare, cu dialoguri infantile, cu un subiect in care apar multe inadvertente, fara un stil literar (asa cum este cartea Fluturi la care si tu ai facut referire) – in mod cert face parte din categoria cartilor foarte proaste ce trebuiesc evitate. Viata este prea scurta ca sa ne pierdem vremea citind carti proaste.
Ai și tu dreptatea ta, într-adevăr. 😀