Bijuteriile stilistice ale lui Cosmin Neidoni
Volumul al domnului Cosmin Neidoni cuprinde un număr de 19 eseuri de literatură, filosofie, pictură, muzică, vădind spectrul larg de preocupări ale autorului, cu studii de filosofie, dublate de cultura muzicală a pianistului. Autorul rămâne tributar și în acest volum genului eseistic, fiind singura formă în care “poate vorbi onest la persoana 1” (p. 11) cu o sinceritate debordantă, fără frica de a-și dezgoli prea-plinul sufletului în fața cititorului – de altfel eseul se află ca specie literară la granița între confesiune și autobiografie spirituală – cu aceeași candoare, pe care o admira la Don Quijotte. Suflul animator al eseului rămâne reflecția subiectivă, Cosmin manifestând repulsie față de ideile frigide, încorsetate rigid în “formulări[] impersonale” (p. 11) în genul pluralului academic. Printre părinții săi spirituali îi enumeră pe Cioran, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici. Astfel volumul purcede la re-interpretarea unor texte de bază ale literaturii universale – precum cartea lui Iov, Don Quijotte a lui Cervantes, Micul Prinț al lui Saint Exupery, Moartea lui Ivan Ilici, Mitul lui Sisif, trecând prin lectura filosofica a textelor lui Cioran, a Manualului lui Epictet, si a nobleții sufletești a lui Socrate în “Scrisoare către Socrate”, aplecându-se apoi asupra muzicii lui Chopin și Mozart și încheind cu pictura lui Gustav Klimt, căci, dupa cum mărturisește chiar domnul Neidoni “toți scriitorii și toți filosofii dialoghează între ei deservind același nobil ideal: de a decripta marile mistere ale lumii” (p. 105). Afirmația sa mă duce cu gândul la spusele lui Michel Foucault din Scrieri despre literatură, „Literatura începe, când cartea nu mai este locul în care se compune cuvântul, ci locul în care toate cărțile sunt reluate și finalizate: în acel loc fără de loc, care găzduiește toate cărțile anterioare într-un singur volum, cel care își spune murmurul printre multe altele.” Spusele lui Foucault coincid cu cele ale filosofului Derrida, care în Diseminare a teoretizat deschiderea unui text spre încorporarea altora: „Fiecare text este deschis unui alt text, fiecare text se referă la un alt scenariu diferit”. Si asa ca într-un imens receptacolul cartea lui Cosmin încorporează si regândește în manieră postmodernă texte de bază ale omenirii, pe care scriitorul le reinterpretează prin amprenta timbrului sau propriu. Autorul se mișcă cu aceeași dibăcie prin Antichitatea greacă și latină, prin Renașterea spaniolă (Cervantes), iluminismul francez (Voltaire) și german (Kant), romantismul muzical (Chopin), realismul francez și rusesc (Flaubert, Tolstoi), existenșialismul francez (Sartre) și avantgarda austriacă, făcând permanent recurs la condiția noastră postmodernă. Marea fascinație a cărții o reprezintă pentru mine pe lângă combustia interioară a autorului, finețea și acuratețea interpretarii, căutarea unor răspunsuri la marile întrebări existențiale ale omenirii, dar și căldura și sensibilitatea scrisului, acrobațiile literare ale acestui magician al limbajului ce slefuiește și îmblanzește limba, interferând lirismul cu reflecția. Și pentru că autorul vorbea de îngeri, aduncându-le prin chipul mamei un cald omagiu, nu mi se pare neadecvată comparația, pe care, permiteți-mi să o preiau din limba germană, ca domnul Neidoni glăsuiește pe graiul îngerilor/ “er spricht mit Engelszungen”, prin care germana marchează la modul poetic dibăcia retorică, bijuteriile stilistice și unduirile emoționale ale frazelor.
Temele majore ale acestor eseuri sunt anii de ucenie, ca sa-l parafrasez pe Wilhelm Meister al lui Goethe, erosul tânărului Werther (Chopin cu George Sand, care mă poartă cu gândul la iubirea scriitorului austriac Franz Werfel pentru văduva compozitorului austriac Gustav Mahler, Alma Mahler descrisă in Mein Leben/Viața mea), trecând prin suferințele iubirii, dacă mă gândesc la reinterpretarea lui Don Quijotte, apologia eternului feminin fiind o tema întâlnită și în volumul anterior al lui Cosmin, Viața la 40 de ani, reiterate aici prin Sărutul lui Klimt sau în eseul “De ce filosofii nu au scris elegant despre femeie” și la, sentimentul morții și tragismul acestuia la Ivan Ilici, precaritatea vieții, perpetua suferință umană a individului pedepsit pe nedrept în baza unui pariu de “majestatea divină”, spre a-l cita pe Cosmin (în acest text am găsit aluzii la textul german, conceput la confluența Evului Mediu cu Renașterea europeana Der Ackermann aus Böhmen/Plugarul din Boemia a lui Johann Tepl- doar că instanța acuzatoare este de aceasta dată omul în raport cu moartea și cu divinitatea), a frumosului, a cunoașterii și a seninătații. (În paranteză fie spus, mi-a captat atenția adjectivul “senin”, folosit de nenumărate ori, chiar în motto-ul cărții, indicând nevoia, de a nu se lăsa biruit de latura tenebroasă a vieții, ci de a se apleca spre acele lucruri frumoase, care fac ca viața să fie trăită ca spectacol, prin lectură, prin jocul inocent al copiilor, prin fuga de tumultuos).
Cartea se poate citi în primul rând pornind de la dezideratul romantismului german ca o sinteza literatură-filosofie-artă, acel “Gesamtkunstwerk” ce cuprinde mai multe specii literare, precum Novalis îngemăna în Heinrich von Ofterdingen basmul romantic al florii albastre, poezia, muzica și narațiunea. Asemeni operelor postmoderne, care se pot decoda pe diferite falii de interpretare, volumul în discuție poate fi interpretat și ca un Bildungsroman al autorului, un roman de inițiere, ce se raportează la anii studenției și la racilele sistemului universitar, la fiorii dragostei, la viața cu anevoioasele ei urcușuri și coborâșuri, la iubirea paterna, la cunoașterea prin cultură. Citită așa, cartea face recurs la sensul abscons al termenului de eseu, în sensul de “experiențele vieții mele, atât pe latura de încercare”, de “punere la încercare”, cât și de “câștigare de experiență”, valențe sintetizate de Adrian Marino în Dicționar[ul] de idei literare. Volumul lui Cosmin conține un îndemn la lectură, cartea în sine fiind o apologie a cărții, ca singura formă de îmbogățire spirituală, a lecturii “departe de civilizația spectacolului” (p. 31), “ca formă a căutării de sine” (p.130), a curajului de a pune întrebări și de a găsi răspunsuri, conform acelui deziderat al lui Kant, devenit lozincă a iluminismului german: “Sapere Aude”/ “Ai curajul de a te folosi de propria ta minte”, la nevoia de a visa și de a ne urmări cu tenacitate visele, aidoma lui Don Quijotte. Și cum prin valul acelei conștiințe melancolice a eroului lui Cervantes transpare optimismul permanent al unui om echilibrat, și prin cartea domnului Neidoni transpare încrederea nobilă în puterea cuvântului de a schimba destine, de a ne înnobila. Am decodat eseurile și în manieră postmodernă ca scriere polifonică, asemeni Parfumului lui Patrick Susskind din care răzbat multiple voci, multe scrieri incorporate: las în seama citirorului atent magia descifrării acestor voci, ce răzbat prin tevatura textului.
Nu în ultimul rând trebuie menționate elementele paratextuale, ce cuprind în accepția naratologului Gerard Genette titlul, imaginea de pe copertă, elementele vizuale. Regatul celor mai frumoase depărtări sunt cărțile, din care ne adăpăm, de unde găsim forța de a merge mai departe în ciuda mefianțelor de tot felul, cum ar spune Cosmin. Chiar imaginea de pe copertă, barca în deplasare pe acel râu, ce înaintează înspre infinit, înspre spații nemărginite, ne trimite cu gândul tocmai la “cele mai frumoase depărtări”, pe care le putem parcurge prin lectura cărții, devenind mai buni, mai înțelepți și nobili.
Doresc cărții cititorul fin și rafinat, ce are timp și răgaz de a poposi asupra frazei, de a se bucura de măiestria stilistică, de seducțiile intelectuale, dar și de bogăția ideatică a cărții, de a ce cufunda în spațiul lăuntric al textului. “Textul este mai puțin text decât împreună cu cititorul/ Text hat weniger Text als zusammen mit einem Leser” spunea poetul avangardist Pastior, așa că îndemn cititorul să pornească în căutarea sensurilor ascunse ale cărții, după cum și scriitorul, atent la valențele cititorului său, se raporta la acesta și la nivelul său de decodare, când nota “ceea ce noi aducem cu noi, ca cititori la contactul cu orice carte” (p. 130), insistând astfel asupra operei postmoderne, deschise multor cifre de interpretare. Lui Cosmin îi doresc să-și urmărească cu aceeași fidelitate și tenacitate romantică idealurile, și aceeași putere de muncă și creație în viitoarele lui proiecte literare. Cum autorul este și vorbitor de limbă germană, îl îndemn cu căldură, să încerce o altfel de abordare, o altfel de inițiere babilonică, spre exemplu o traducere a propriului text în limba germană.
Leave a Reply