Viața pe un peron, de Octavian Paler

După mult timp în care nu am fost chiar atât de activ în lumea cărților, reapar cu forțe proaspete, cu o temă nouă (pe care o voi mai edita cu siguranță și pe care poate că o voi schimba cândva, pentru că sunt foarte indecis) precum și cu o atitudine nouă față de acest blog.

Pe scurt, sper că în următoarea perioadă vor apărea mai multe recenzii aici pe blog, iar articolele vor fi ceva mai personale, deoarece mi-e mult mai comod să scriu așa.

Viața pe un peron, de Octavian Paler

Totuși, să revenim la cartea lui Octavian Paler, Viața pe un peron.

Chiar dacă nu mă pot lăuda cu prea multe titluri bifate, cert este că în acest an mi-am propus să citesc mai multă literatură românească, motiv pentru care am ales să adaug în biblioteca mea o carte pe care am văzut-o citată de multe ori, mai ales pe Facebook.

Am terminat cartea ieri, însă parcă simt că nu am înțeles-o în totalitate. Astfel, nu o consider o carte pentru toată lumea și, chiar dacă are o mulțime de citate profunde și puțin filozofice, este totodată o carte dificilă, care la un moment dat te face să te întrebi ce naiba se întâmplă de fapt.

Asta pentru că vorbim despre două personaje care, marcate de singurătate și de frica față de cobre (în cazul profesorului care relatează întreaga poveste) sau de câini și de îmblânzitorii lor (în cazul personajului feminin, Eleonora), aleg să-și lase trecutul în urmă, așa că își iau fricile în spate și aleg să plece, ajungând amândoi într-o gară părăsită, ce pare ruptă din realitate mai ales datorită ceasului căruia îi funcționează doar minutarul.

Viața pe un peron pare mai degrabă o destăinuire a personajului care vorbește cu noi, cititorii, pentru a nu-și pierde vocea. Din acest motiv, acțiunea lipsește de multe ori, iar atunci când apare, nu vei ști sigur dacă ceea ce citești chiar se întâmplă, sau pur și simplu este doar o simplă închipuire a personajului care, deși insistă deseori că nu este nebun, are destul de multe trăsături ale unuia.

Și chiar dacă nu este nebun, cu siguranță acesta este un personaj care se implică de multe ori mai mult decât este normal, motiv pentru care și declară la un moment dat că se atașează prea mult de unele locuri, iar atunci când are o pasiune, aceasta devine obsesie în final.

Revin însă asupra pasajelor foarte profunde pe care le găsești adeseori când citești Viața pe un peron, așa că las mai jos unul dintre ele:

Această pierdere a fost mai gravă decât celelalte, întrucât nu era vorba numai de o femeie, ci de dragoste. Or, pierderea dragoste este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniștiți fără dragoste. Și parcă numai eu am aflat că între Dumnezeu și dragoste e o prăpastie?

Sau:

Îmi rămâneau doar cărțile. De când mă știu, mi-a plăcut să cumpăr cărți și sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar mai multe decât reușeam să citesc, îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera. Stăteam dimineața sau seara în pat și mă uitam la cotoarele lor pe care le știam pe dinafară. Pe unele nu apucasem să le deschid niciodată. Pe altele le răsfoisem. Din altele citisem la întâmplare câteva pagini sau câteva capitole.

Chiar dacă nu am înțeles-o în totalitate (și nu mă feresc să recunosc asta), pot afirma fără rețineri faptul că Viața pe un peron, de Octavian Paler, este o carte despre viață, despre singurătate, despre așteptare și uneori despre pasiuni trăite prea intens. De asemenea, este o carte de doar 280 de pagini, aproximativ, motiv pentru care o poți reciti mai târziu, când ai mai multă experiență, pentru a o înțelege mai bine.